Şi acum toată lumea va şti?

Ce straniu. Îi spun unui om, oarecare, că deja nu mai contează la cât de mult mă scoate din sărite, cum am anchetat un caz, omul ăla se apucă şi-l pune pe hârtie – mai pune şi numele meu real pe foaie, ca să înţeleagă lumea clar despre ce e vorba – şi mă trezesc peste tot pe net.

Unii anunţă că nebuna scrie iar despre mine. Alţii publică. Acum nu eu sunt de vină? Ba eu. Asta e clar. Că doar eu i-am povestit, mâhnită, ce-i drept, ce mi s-a întâmplat. Şi mi-am zis că nu o să-i mai spun niciodată nimic. Dar parcă n-am cum. Nu ştiu cum face dar e mereu în capul meu. Şi până la urmă mă forţează să dau tot din mine. Iar eu îi povestesc cu lux de amănunte. Nici măcar n-am înţeles cum face de ţine minte, că nu scrie niciunde şi nici nu înregistrează. Dar aşa e ea. Nu am ce face, tot trebuie să-i spun. Dar parcă nu-i corect să spună ea poveşti pe munca mea. Şi uneori îmi mai iau şi bătaie sau mai sunt şi împuşcată. Dar ce le pasă cititorilor? Ei se amuză.

Şi mai e şi Lazăr doi, rusul ăla, de nu vrea nici de nebun să şadă mort. Poate mă întâlnesc mai repede cu Isabelle să-l exorcizăm.

Hai pa!